IULIANA COSTIUC

         <Acum, când mă priviţi cum stau agăţată pe una din treptele Scării lui Iacov, cărându-mi inima în spinare ca pe un rucsac plin de hrana şi apa indispensabile vieţii, mă bucur că vă am parteneri de drum...

          Aş fi fericită să ne întâlnim cândva să vă citesc şi eu..., să vă descopăr Universul aşa cum aţi făcut-o voi, citindu-mă... Poate că, până atunci, probabil, voi fi devenit Alt Eu. Am folosit cuvântul „probabil” deoarece, deşi am înţeles că ne transformăm mereu, nu cunoaştem, de fapt, cine este Viitorul, cel pe care eu m-am decis să îl ignor.

          Totuşi, dorinţa de a privi departe, lărgind mereu orizontul, mă face să îmi amintesc de cercetătorii avizi de a pătrunde cât mai adânc în micro sau în macro-cosmos. Până unde? Am aflat că Universul este nelimitat, la fel şi noi, ciobul de oglindă din marea reflectare cosmică. Dar nu pot să mă abţin să nu strig: „Nu ştim câtă ne este nemărginirea! Nu ştim cât este Totul, la fel cum nu ştim cât este Nimicul !” Ştim doar că acum, pentru fiecare din noi, este Acest Eu.>