Nebunia sau "pierderea minţilor"?!

"Insanity is... about who has who locked in the cage."

~ Ray Bradbury

Adică… de ce la plural? Avem mai multe minţi? Să fie oare o minte pentru raţionamente şi o alta care ştie că nu poate înţelege, o minte pentru visuri şi o alta care acceptă realitatea, o minte care traduce sentimentele şi o alta care le respinge, o minte care învaţă din experienţe şi o alta care le crează, o minte care se ameţeşte şi alta care rămâne trează, o minte care decide şi o alta care ezită, o minte care păcăleşte inima şi o alta care acceptă deciziile ei? Nebunia să fie oare pierderea minţii care raţionează, care vede doar dimensiunea clară a realului, a celei care respinge sentimentele, a celei care ezită sau a celei care nu ascultă dorinţele inimii? Şi dacă e aşa, dacă încarcerăm aceste minţi (pierdere ar fi un cuvânt cu nuanţă de definitiv, ceea ce nu e posibil într-o lume relativă, evident), atunci rămân libere: Mintea care crează visuri şi care va găsi calea de a le face posibile, fără raţionamente şi frici, Mintea care ştie că nu ştie şi care va căuta întrebările mai degrabă decât răspunsurile, lăsându-le pe acestea pe seama Universului, Mintea care crează experienţe noi şi care va permite Inimii să se bucure de ele, sau Mintea care acceptă că sentimentele o pot face neputincioasă şi care se va îngriji, eventual, să vindece Inima rănită cu gânduri şi cuvinte frumoase…

Dacă mă gândesc bine (cu Mintea mea neserioasă!), îmi place nebunia. Aşa că... voi pune lacăt pe colivie şi voi lăsa Inima să ţină cheia la ea…