Amintiţi-vă să uitaţi...!
Nemuritorilor le lipseşte timpul. Oamenii îl au. El, timpul, este cel care defineşte moartea. Faptul că prezentul este ceea ce a devenit viitorul, iar el devine la rându-i trecut, ne face să înţelegem de ce nemurirea este eternă – ea se opune ideii de timp, se opune uitării. Pentru că uitarea este tot o formă de moarte, ea e legată strâns de timp şi trecerea lui.
Dar cum e cu amintirea? Ea se opune uitării, prin urmare şi timpului. Ea se naşte, la fel ca uitarea, din însăşi trecerea lui, doar că divinitatea i-a oferit atingerea nemuririi, a non-timpului. Între uitare şi amintire este deci doar o secundă ştearsă de pe cadranul ceasului universal, iar acea secundă lipsă, rămasă suspendată într-o dimensiune de neînţeles, inexplicabilă şi inutilă, ne scurtează timpul şi ne aduce, de fapt, mai aproape de moarte. A trăi din amintiri se rezumă, într-un final, la a muri din amintiri. Atingerea nemuririi are acest efect paradoxal asupra noastră. Iar uitarea, moartea amintirilor, fără să deformeze durata secundei, curăţă şi detoxifică, vindecându-ne memoria, lăsând astfel loc unei noi încărcături de… amintiri!
Jocul de-a prezentul devenit imediat trecut şi amintire face ca timpul să devină confuz, să-şi piardă sensul şi, preţ de o clipită, cât ţine viaţa noastră, să ne dea iluzia nemuririi. Asta până când amintirile rămân, trecutul se confundă cu prezentul, ordinea firii se schimbă, secunda dispare şi moartea ia locul trăirii. Ne stingem scufundaţi în povestea propriei vieţi.
