Gravitaţia din suflet

Auzim deseori: "o problemă grea", "o suferinţă grea", "o decizie grea"... Sufletul simte apăsarea fiecărei situaţii care ne pune în dificultate, care ne întristează sau ne nelinişteşte. Gravitaţia sufletului depozitează pietre grele în adâncuri, iar timpul refuză dizolvarea lor proporţional cu profunzimea straturilor.

Legile Universului se manifestă firesc: apa se tulbură când piatra îi loveşte suprafaţa, timpul începe apoi să o şlefuiască în forme mai moi, după care o ascunde, liniştind unda stârnită, creând impresia că totul e în regulă. Apele line reflectă iarăşi lumina. Dar piatra stă în întuneric îngropată, aşteptând amintirea precum sămânţa anotimpul germinării… Atunci piatra va creşte acolo un munte. De noi depinde dacă îl vom transforma în insulă de linişte, cu grădini bogate sau, dimpotrivă, îl vom lăsa vârf golaş, muşcat de vânt şi ciupit de gheare ascuţite de vulturi, cu ţărmurile roase de valurile stârnite de fiecare altă piatră care cade greu, iar şi iar…

Gravitaţia nu întreabă, nu alege, nu iartă. Ea ştie doar drumul pietrei şi cunoaşte neputinţa timpului de a o dizolva.

Apele frământate de gânduri nu uşurează sufletul, nu luptă cu gravitaţia, ci le sunt aliat. Doar apele calme, grele, profunde pot eroda profund stânca dură şi pot elibera astfel, în nisip uşor, orice povară încrustată în suflet, orice presiune, orice amintire dureroasă. Liniştea în aceste ape nu este adusă de uitare – acea amorţire deseori înşelătoare a memoriei - ci de acea dificilă manifestare a înţelepciunii spiritului: iertarea …