Poţi pleca. Rămâi cu mine.

Mă ofer să te păstrez în inimă, poate pentru a scăpa de tristeţea zilelor când nu-mi eşti alături, poate pentru că, în laşitatea care mi-a adus singurătatea, există totuşi curajul de a-ţi lăsa libertatea de a nu mă iubi. Te pun acolo ca să poţi astfel pleca departe, oriunde doreşti. Când vei reveni va fi ca o întoarcere acasă. Iar dacă vei uita de mine, voi arde până la capăt şi, cenuşă fiind, mă voi îngriji să mă ofer vântului, să te caute el, să te regăseşti…

Instalează-te comod, nu vei pleca prea curând. Când ţi-e dor de lume, ridică-te pe vârfuri de acolo, din inima mea şi priveşte prin ochii mei tot ceea ce văd eu*. Apleacă-te puţin şi şopteşte-mi în ureche cuvintele nespuse. Pictează-mă pe dinăuntru, ca să mă arăt frumoasă lumii. Iar când te vei întoarce şi mă vei descoperi, întinde mâna şi atinge-mi sufletul. Atunci voi şti că teama mea a fost inutilă, atunci voi şti că mă iubeşti.