Insomnia
M-a apucat o teribilă insomnie în plină zi... Aş fi dorit să amorţesc secundele cu uitare de sine, să grăbesc acele ceasului până să le pierd înţelesul. Speram să păşesc peste timp cu pleoapele acoperite de lumina soarelui, detaşată de sentimentul perfid al lipsei... Lipsa iubirii, acel întuneric care răneşte inimi, schilodeşte suflete şi deturnează destine - nu dragostea cu parfum de cer înstelat, ci acea iubire care este căldură şi acceptare a oricărei fiinţe, este înţelegere a imperfectei perfecţiuni a Creaţiei.
Toate visele pe care voiam să mi le visez s-au spulberat lovite de o stare de alertă inexplicabilă. Starea de veghe mirosea iarăşi a neiertare, a mânie nedisimulată. M-am întors pe partea cealaltă a minţii, sperând să găsesc un loc răcoros pe perna de aer încinsă de tristeţe, care mă înconjura. Nu m-a ajutat nimic. Doar inima îmi cânta leneş: „Iartă... Iartă...!” Aş fi închis ochii pentru a adormi din nou raţiunea. Dar venise ora trezirii: se făcuse deja noapte...
