Leagănul lui Newton

Nu înţeleg de ce relaţiile toxice se comportă precum Legănul lui Newton. De ce desprinderea de astfel de relaţii este atât de dificilă, de ce acea lege a universului manifestată prin atracţia inevitabilă, funcţionează atât de exact, perfect implacabil...!? Lansarea spre libertate după secunda despărţirii, precum bila eliberată de magnetism, este zbor fluent, speranţă de uitare, învingere a legii gravitaţiei... Atunci totul e posibil, suferinţa se înmoaie în iluzia unei experienţe viitoare mai potrivite, rana dă semne de vindecare...

Dar Universul nu negociază! Urmează încetinirea mişcării, până la secunda de îngheţare a zborului, momentul aducerii aminte. Căderea ce urmează, cu sufletul zdrobit de memoria gustului fericirii pierdute, întoarce timpul şi toată durerea cu o forţă pe măsura celei care unea, cândva, cele două suflete. Atracţia este imposibil de evitat, revenirea la punctul de plecare, cu potenţial minim, face ca izbitura să fie în aparenţă dulce alipire.

Şocul este resimţit de cei apropiaţi, durerea se transferă lor precum impulsul către bilele unui Leagăn multiplu. Pentru cei doi otrăviţi, balansul încetează brusc, cele două suflete au momentul lor de unire care le dă iarăşi iluzia fericirii. Porţia de drog este ingerată cu dor, pretinzându-se a fi medicament... Dar, din exterior sau din sinele unuia se reflectă inevitabil unda care a produs iniţial ruptura, unda care reface ciclul: desprinderea, zborul, căderea, întoarcera, alipirea. Iar şi iar, până uzura consumă energia, până atracţia e tot mai slabă, până suferinţa erodează sufletele modelându-le în forme noi, imunizate la otrava cu gust cunoscut de fericire amară... Finalul pregăteşte inima pentru o nouă experienţă. Până atunci însă, balansul, desprinderea şi întoarcerea repetată obsesiv a celor doi zdenţuiesc dur, până la sânge, inimile celor dragi din jur, care se balansează neputincioşi, atârnaţi fără vină de Leagănul celor două suflete otrăvite...

Imagine: Peggy Marco - www.pixabay.com