Ajută-mă să fiu iarăşi eu. Eu fără tine. Sau învaţă-mă să te urăsc.
Când iubim ne pierdem. Pierdem o parte din noi înşine pentru a înghesui acolo pe cel care, de fapt, devine repede stăpânul inimii, sensul vieţii sau acaparează, abuziv, întregul nostru suflet. Astfel, pierdem raţiuni, vise, principii, uneori chiar demnitate, inocenţă, alteori prietenii. Ne îndrăgostim şi devenim alţii. E adevărat că pentru oricare dintre noi transformarea e firească, se întâmplă în fiecare clipă, cu sau fără voia noastră. Dar această schimbare e de altă natură, ea ne face să riscăm totul. Nici măcar nu sesizăm pericolul, iubirea ne-a confiscat capacitatea de a evalua, ne-a anulat instinctul de supravieţuire… Fiinţa iubită devine imaginea din oglindă, nu ne mai privim pe noi înşine, privim ansamblul, în cel mai bun caz. Dacă dragostea noastră e împărtăşită, suntem binecuvântaţi! Suntem unul, avem aspiraţii comune, vise identice, simţăminte îngemănate. Vorbim aceeaşi limbă, uneori fără cuvinte, experimentăm senzaţii noi şi totuşi, atât de cunoscute. Fiecare atingere e firească, gustul coincide, mirosul celuilalt ne aparţine, déjà. Nebunia sentimentelor induce dependenţă. Minunată această dependenţă…! Poate singura care ne face mai frumoşi, mai puternici, mai vii. Atât timp cât există, iubirea - aşa inexplicabilă şi iraţională cum se arată – este sublimă.
Dar tocmai această dependenţă ne întoarce pe dos atunci când cel pe care îl iubim - drog şi antidot deopotrivă - lipseşte. Indiferent de motivul depărtării, locul gol rămas ne dezechilibrează. Sufletul ne atârnă deznădăjduit într-o parte, fără sufletul celuilalt care să-l contrabalanseze. Inima pompează, bolnăvicios, în gol, iar aceste sincope ne pun un nod dureros în gât. Nimic nu mai are sens, pentru că nu mai avem minte întreagă să înţelegem sau să judecăm. Suntem doar jumătate din noi înşine, încercăm să mergem cu un singur picior, să ascultăm cu o ureche, să vedem cu un ochi. Ne este dor şi toate ne dor, amputate.
Iar dacă omul iubit nu se mai întoarce sau nu ne oferă un motiv să ne întoarcem, atunci trebuie să învăţăm să supravieţuim respirând doar jumătate de aer, hrănindu-ne pe jumătate, dormind insuficient. Timpul îşi lungeşte secundele, ai vrea să îl întorci înapoi, la vremea când nici nu-l simţeai cum trece, atât erai de fericit şi inconştient…, sau ai vrea să îl dai înainte, să descoperi vremea în care nu o să-ţi mai fie greu. Acum însă ţi-e dor şi te dor toate clipele fără iubire…
Iubirea e un miracol atunci când se întâmplă, totuşi cu nimic neobişnuit pentru ceilalţi. O nebunie firească, privită cu bunăvoinţă, atât este de comună. Toţi au cunoscut-o sau sunt pregătiţi să o facă. Chinul tău nu e înţeles, ei nu ştiu zilele în care te întâlneşti cu cel iubit şi îţi este interzis să îl mai îmbrăţişezi, să îi vorbeşti sau chiar să îi zâmbeşti. Ei nu ştiu nopţile în care nu poţi să adormi de teamă că vei muri de dor în somn… Doar el, omul iubit este cel care ştie cum a fost să-ţi aparţină, aparţinându-i la rându-ţi, doar lui poţi să îi pretinzi (ba nu, nu poţi, deşi ai vrea) ceva care ar avea sens într-un univers rămas brusc fără sens: să te înveţe cum să redevii tu. Întreg. Sau cum să îl urăşti…
